Deși durerea de origine dentară este cea mai frecventă durere orofacială, alte dureri non-odontogenice pot afecta regiunea orofacială și, uneori, pot imita durerea dentară. Aceste dureri non-odontogenice pot reprezenta o dilemă de diagnostic pentru medicul stomatolog care consultă și tratează în mod obișnuit durerile dentare. Cunoașterea diferitelor dureri non-odontogenice va preveni în cele din urmă diagnosticarea greșită și livrarea unor proceduri incorecte și, uneori ireversibile, invazive la pacienți. Există diferite tipuri de dureri non-odontogenice care pot fi confundate cu durerile dentare: cele miofasciale, cardiace, sinusale, neurovasculare, neuropatice, neoplazice și psihogene.

 

INTRODUCERE

Regiunea orofacială este cea mai frecvent afectata la pacienții care solicită asistență medicală pentru disconfort; 12,2% din populație raportând durerea dentară ca fiind cea mai frecventă durere orofacială. În consecință, este obișnuit ca durerea din regiunea orofacială să fie confundată cu o durere de dinți și, în mod similar, alte dureri de cap și gât să imite durerea odontogenă. Prin urmare, durerea orofacială poate reprezenta o dilemă de diagnostic pentru medicul stomatolog. Înțelegerea mecanismului complex al durerii odontogenice și a modului în care alte structuri orofaciale pot simula odontalgia este esențială în stabilirea diagnosticului corect și a tratamentului adecvat.

 

CARACTERISTICI CLINICE ALE DURERII ODONTOGENE

Durerea odontogenă este, în general, derivată din oricare dintre cele două structuri asociate cu dintele: țesut pulpar sau parodontal. Deși mecanismele pentru ambele sunt de origine inflamatorie, funcționalitatea lor distinctă și originea embriologică determină ca fiecare durere să fie percepută diferit.

Pulpita este cea mai frecventă cauză a durerii odontogenice și poate fi împărțită în două categorii: reversibilă și ireversibilă. Pulpita reversibilă indică faptul că țesuturile pulpare se pot repara prin îndepărtarea iritantului local și refacerea structurii dintelui. Este adesea caracterizată printr-o durere trecătoare, la provocare și nu apare spontan. Pulpita ireversibilă are o durată prelungită atunci când este stimulată, dar poate apărea și spontan.

Inervația pulpei este la fel de bogată ca rețeaua ei vasculară. Fascicolele nervoase pătrund prin orificiul apical, dând puține ramuri radiculare și ramificându-se abundent în pulpa coronară. Nervii senzoriali sunt percepuți cu o teacă de mielină. Ei percep senzația de durere dar nu pot diferenția natura excitantului (cald, rece, presiune, etc.). Această trăsătură este specifică terminațiilor nervoase libere. În pulpă există și filete nervoase amielinice, aparținând sistemului nervos simpatic, care întovărășesc vasele sanguine și controlează vasomotricitatea pulpei, în special la nivelul vaselor precapilare.

Ca la un organ visceral, durerea pulpei dentare se caracterizează prin durere profundă, surdă, care poate fi dificil de localizat. Se poate prezenta intermitent sau continuu, moderat sau sever, ascuțit sau domol, localizat sau difuz și poate fi influențată de ora din zi, sau de poziția corpului. După perioade prelungite de durere intensă, durerea de referință poate fi produsă din cauza efectelor excitatorii centrale. Calitatea durerii poate varia în funcție de vitalitatea dintelui, precum și de amploarea inflamației. În urma unor perioade prelungite de inflamație, poate apărea necroza pulpară. De asemenea, pot exista și alte cauze ale durerii pulpare care pot fi dificil de identificat, cum ar fi „sindromul dintelui crăpat”, prin care se poate dezvolta o fisură sau un dezechilibru în interiorul dintelui.

Deși este un țesut dur, și dentina este sensibilă. Pe baza cercetărilor se admite că sensibilitatea dentinară este dată de fibrele Tomes (care străbat canaliculele dentinare și se anastomozează între ele la nivelul canaliculelor laterale) cât și de terminațiile nervoase amielinice care pătrund în canaliculele dentinare, provenind din plexul subodontoblastic (Frank, Tojoda, Port-Euler). Canaliculele dentinare, împreună cu prelungirile Tomes controlează sensibilitatea teritoriului dentinar, dirijează procesele metabolice, creează reflex alături de nervii periodontali și influențează forța de contracție a mușchilor masticatori. Sensibilitatea dentinară este mai crescută la nivelul coarnelor pulpare, la colet și la limita smalț-dentină. Se presupune că din 20-30 de canalicule dentinare, unul conține o terminație nervoasă.

Sensibilitatea variază proporțional cu vârsta: este mai mare la copii și tineri, care au canaliculele dentinare mai largi, fiind mai redusă la adulți și vârstnici, care au canaliculele dentinare mai înguste și mai reduse numeric. De aceea, la copii și tineri prepararea cavităților este mai dureroasă și posibilitățile lezării pulpei sunt mai mari.

Durerea parodontală este mai ușor localizabilă și identificabilă datorită proprioceptorilor localizați în ligamentul parodontal. Prin urmare, durerea parodontală va urma caracteristicile durerii de origine musculo-scheletică. Receptorii parodontali sunt capabili să localizeze cu acuratețe durerea indiferent dacă sunt laterali sau apicali față de dinte. Parodontita apicală acută poate fi rezultatul necrozei pulpare. În mod similar, un abces parodontal lateral poate fi o sursă de durere odontogenă și poate fi asociat cu semne clinice precum edem, eritem și inflamații gingivale.

Diagnosticul durerii pulpare și parodontale este adesea ușor de stabilit și odată diagnosticat, tratamentul este îndreptat spre atenuarea etiologiei. În cazuri rare, durerea odontogenă se poate prezenta ca o enigmă care derutează medicul. Cu toate acestea, el trebuie să fie conștient de faptul că odontalgia este cea mai frecventă durere orofacială.

 

CARACTERISTICI CLINICE ALE DURILOR NEODONTOGENE

Prezentarea clinică a durerii non-odontogene este variată și se poate confunda cu alte tulburări dureroase care pot să nu aibă originea în regiunea orofacială. Amploarea durerii poate varia de la durere foarte ușoară și intermitentă la severă, ascuțită și continuă. În plus, durerile care se simt la nivelul dintelui nu provin întotdeauna din structurile dentare, de aceea este important să se facă distincția între locul și sursa durerii, pentru a oferi un diagnostic corect și tratamente adecvate.

Locul durerii este acela unde durerea este resimțită de pacient, în timp ce sursa durerii este structura din care durerea provine, de fapt. În durerea „primară”, locul și sursa durerii coincid. Adică, durerea apare acolo unde s-a produs deteriorarea structurii. Terapia pentru durerea primară este evidentă și nu reprezintă o dilemă de diagnostic. Durerea cu diferite locuri și surse de durere, cunoscută sub numele de durere heterotopică, poate fi dificil de diagnosticat. Odată diagnosticată, tratamentul trebuie început de la sursa durerii, mai degrabă decât de la locul acesteia. Mecanismele neurologice ale durerii heterotopice nu sunt bine înțelese, dar se crede că sunt legate de efectele centrale ale aportului nociceptiv constant din structurile profunde, cum ar fi mușchii, articulațiile și ligamentele.

Deși termenii durere heterotopică și durere de referință sunt adesea folosiți în mod interschimbabil, între ei există distincții specifice. Durerea heterotopică poate fi împărțită, mai precis, în trei tipuri generale:

a) durere centrală;

b) durere proiectată;

c) durere de referință.

Durerea centrală este pur și simplu durere derivată din sistemul nervos central (SNC), care rezultă în durere percepută periferic. Un exemplu de durere centrală este o tumoare intracraniană, deoarece aceasta nu va provoca de obicei durere în SNC din cauza insensibilității creierului la durere, ci mai degrabă este resimțită periferic. Durerea proiectată este durerea resimțită în distribuția periferică a aceluiași nerv care a mediat impulsul primar nociceptiv. Un exemplu de durere proiectată este durerea resimțită în distribuția dermatomală în nevralgia post-herpetică. Durerea de referință este durerea heterotopică spontană simțită într-un loc cu inervație separată de sursa primară a durerii. Se presupune că este mediată de sensibilizarea interneuronilor localizați în SNC. Durerea transmisă de la mușchiul sternocleidomastoidian la articulația temporomandibulară poate fi astfel de exemplu.

Durerea de dinți cu origine miofascială

            Stimulii mușchilor scheletici sunt bine cunoscuți în literatura de specialitate și sunt ilustrați prin cartografierea punctelor de declanșare prin palparea mușchilor și descrierea locațiilor durerii. Din punct de vedere clinic, palpând un nodul ferm și sensibil în interiorul mușchiului poate produce durere și în regiuni îndepărtate, la presiune susținută.

Teoria convergenței susține că mecanismul care provoacă transmiterea durerii către trigemen este un complex senzorial din alte zone de receptori nociceptivi. S-a raportat că cel puţin jumătate din neuronii nociceptivi ai trigemenului durerea poate fi activată prin stimulare în afara câmpului lor receptiv. Studiile asupra durerii miofasciale se referă la alte regiuni ale orofaciale acea durere din:

a) muşchii temporali - transmit durere dinților maxilari;

b) mușchii maseteri - transmit durere dinților posteriori maxilari și mandibulari, ureche și articulația temporomandibulară (ATM);

c) pterigoidian lateral mușchii – transmit durere către regiunea sinusului maxilar și ATM;

d) mușchii digastrici anteriori – transmit durere incisivilor mandibulari;

e) mușchii sternocleidomastoidieni - transmit durere structurilor bucale și frunții.

În plus, palparea mușchiului trapez se referă adesea la durerea la regiunile mandibulei sau a mușchilor temporali.

Durerea de dinți miofascială este descrisă ca non-pulsatilă, care se resimte în mod continuu față de durerea pulpară. Pacienții nu pot localiza cu exactitate sursa durerii și adesea cred că aceasta provine din dinte. Sensibilitatea dintelui la temperatură, percuție sau presiune ocluzală poate fi simțită ca urmare a durerii de acest fel. Durerea tinde să fie asociată cu utilizarea musculară extinsă și exacerbată cu factori de stres emoțional, mai degrabă decât provocată direct de dintele afectat. Palparea punctului declanșator poate reproduce durerea dentară, chiar să moduleze durerea prin creșterea sau eliminarea stimulului. Cu toate acestea, s-a demonstrat că 7% din cazuri au avut nevoie de tratament endodontic atunci când sursa primară de durere a fost muşchiul masticației; altfel, la 37% dintre pacienții diagnosticați cu afecțiuni orofaciale musculare durerea fusese tratată anterior endodontic sau exodontic, în încercarea de a o ameliora.

Atenuarea durerii de dinți se realizează adesea când se administrează anestezic local muşchiului încordat (sursa durerii) mai degrabă decât dintelui (locul durerii); se aplică fie comprese calde sau comprese reci, masaj și se recomandă odihnă.

Durerea de dinți cu origine cardiacă

Durerea cardiacă este o sursă suplimentară de durere resimțită la nivelul maxilarului din cauza, în principal, a ischemiei cardiace. Angina pectorală este o prezentare simptomatică a bolii cardiace ischemice care este adesea întâlnită în congruență cu ischemia cardiacă.

Ischemia cardiacă se prezintă mai frecvent cu dureri substernale și radiații la umărul și brațul stâng. Când durerea cardiacă apare în regiunea orofacială, zonele afectate în mod obișnuit includ dureri în gât, ureche, dinți, mandibulă și cefalee. În unele cazuri, durerea orofacială este singura resimțită, de cele mai multe ori bilateral, în raport de 6:1 față de durerea unilaterală. Într-un studiu, 6% dintre pacienții care s-au prezentat cu simptome coronariene au avut dureri doar la nivelul orofacialului, în timp ce 32% au avut durere raportată în altă parte.

Ar trebui luate în considerare sursele alternative de durere atunci când anestezicele locale și analgezicele nu reușesc să atenueze simptomele. Interogarea adecvată și istoricul medical complet sunt esențiale în identificarea adevăratei surse ale durere, mai ales când se suspectează o durere de dinți cu origine cardiacă.

Caracteristicile clinice ale durerii pot varia de la un pacient la altul. Durerea poate fi episodică, durând de la minute până la ore și variază ca intensitate, deși aproape invariabil este precipitată de activitățile de efort şi atenuată cu odihnă. Totuși, pacienții care s-au confruntat cu dureri cardiace au raportat mai des descrierea de „presiune”, comparativ cu orice altă tulburare. Dacă durerea este asociată cu dureri cardiace sau toracice, este cel mai adesea ameliorată de nitroglicerină sublinguală, iar trimiterea imediată la un medic specialist este imperativă.

Durerea de dinți cu origine sinusală

Aproximativ, 15% din populație o raportează ca problemă cronică, cu aproape 10% din cazuri de sinuzită maxilară diagnosticate ca având origine odontogenă. Deoarece rădăcinile dentiției maxilare sunt în contact intim cu cavitatea sinusală și adesea proemină în aceasta este de înțeles că dentiția ar putea fi o sursă potențială de inflamație și infecție a sinusurilor.

Pe măsură ce sinusul maxilar crește, punctul său final de creștere coincide cu creșterea spațiilor alveolare maxilare şi procesul de erupţie a dentiţiei permanente. Acest fapt poate duce la o proeminență a rădăcinilor în cavitatea sinusală care, în unele cazuri, pot fi separate doar de membrana schneideriană (mucoperiost).

Un proces infecțios în dentiţie sau în ţesutul parodontal din jur se poate prezentă ca o sinuzită acută sau cronică, din cauza proximității dintre rădăcinile posterioare maxilare și sinusul maxilar; invers, în inflamația și infecția cu origine maxilară, sinusurile pot produce dureri percepute ca fiind odontogene. Pacienții pot prezenta durere facială și presiune în regiunea posterioară maxilară. Alte simptome cum ar fi cefaleea, halitoza, oboseala, tusea, scurgeri/drenaje nazale sau congestie și durerea de urechi pot fi mai degrabă identificabile cu boala sinusurilor.

Durerea sinusurilor se poate prezenta, de asemenea, ca o durere surdă, continuă sau o durere persistentă, difuză în dinții maxilari, cu sensibilitate la percuție, masticație și/sau temperatură. Această hipersensibilitate este adesea resimțită la mai mulți dinți, ceea ce o face mai degrabă indicativ al unei dureri de origine sinusală decât durere odontogenă.

Adesea, antecedentele de infecție respiratorie, congestie nazală și boală a sinusurilor pot precede apariția durerii de dinți. Durerea poate fi provocată prin palparea regiunilor infraorbitale, sau manevrarea capului în jos la nivelul genunchilor, inițiind deplasarea gravitațională a lichidului în sinus. Absența unei inflamații a dintelui sau a gingiilor la examenul intraoral poate duce în continuare la concluzia că există o infecție sau inflamație a sinusurilor. Deși sinuzita cronică poate eroda peretele sinusului, se asociază rar cu inflamare sau durere a țesuturilor moi intraorale. Examenul endooral sau radiografiile panoramice pot fi utile pentru a exclude dentiţia ca fiind sursa problemei. Sinusurile poate apărea tulburi, opacizate și congestionate pe radiografia panoramică. Nivelurile crescute de lichide și îngroșarea membranei mucoase sinusurilor pot fi evidente la scanarea CT.

Odată identificat, tratamentul trebuie îndreptat către infecția sinusului maxilar. Majoritatea cazurilor de sinuzită acută sunt de origine virală și necesită decongestionante nazale, terapie care vizează reducerea edemului țesuturilor moi pentru a permite drenajul sinusului prin ostium în mijlocul meatului cavității nazale. În cazurile de sinuzită indusă de bacterii, este prescris suplimentar un regim de antibiotice. Administrarea situației depășește domeniul de aplicare al a profesionist stomatolog, adecvată fiind trimiterea pacientului către un otorinolaringolog, sau un medic generalist, odată ce există înțelegerea clară a faptului că sursa durerii odontogene este de origine sinusală.

Durerea de dinți cu origine neurovasculară

Durerile neurovasculare (cefaleea) sunt o afecțiune frecventă. De obicei, „durerea de cap” este o durere localizată la nivelul craniului. Cu toate acestea, cefaleea se poate prezenta și ca o variantă care implică regiunea orofacială, deci mimând durerea de dinți. Două tipurile primare de cefalee care se pot prezenta ca dureri de dinți sunt migrena și cefalalgia autonomă a trigemenului.

Pentru ca medicul stomatolog să evite riscurile unor intervenții inutile pentru o ulterioară diagnosticare neprecisă sau greșită, pentru durerile de dinți de origine neurovasculară trebuie să efectueze o anamneză amănunțită și un examen clinic complet. Dacă acest proces nu aduce dovezi convingătoare de durere de origine odontogenă este necesară trimiterea către un medic specialist adecvat.

Durerea de dinți cu origine neuropatică

Durerea neuropatică se referă la o durere care provine din anomalii în structurile neuronale și nu din țesuturi care sunt inervate de acele structuri. Aceste dureri reprezintă o dificultate semnificativă pentru medic, întrucât structurile pe care pacientul le raportează ca fiind dureroase sunt, de fapt, clinic normale. Există două tipuri de neuropatii care se simt la dinti: episodice si continue.

Durerea neuropatică episodică se caracterizează prin salve bruște de durere, asemănătoare cu o undă electrică, denumită nevralgie. Cel mai tipic exemplu al acestui tip de durere este nevralgia de trigemen. Când acest tip de durere paroxistică este resimțită într-un dinte poate reprezenta provocări semnificative în stabilirea unui diagnostic. Prezentarea clinică a unei dureri de dinți neuropatice episodice este o durere severă, fulgerătoare, care durează doar câteva secunde. Durerea nu este întotdeauna limitată la un dinte, ci adesea la o zonă mai largă. Durerea nu este alterată de stimuli termici intraorali., Spre deosebire de durerile dentare, acest tip de durere rareori trezește pacientul din somn.

Durerile neuropatice continue sunt tulburări dureroase care îşi au originea în structurile neuronale şi sunt exprimate a durere constantă, continuă și neîncetată, având adesea aceeași intensitate, (sau puțin oscilantă). Durerea neuropatică continuă care poate fi resimțită la nivel dentar a fost denumită odontalgie atipică sau, uneori durere de dinți fantomă. Durerea neuropatică continuă pare să-și aibă originea asociată cu plasticitatea centrală din nucleul trigemenului, complex al trunchiului cerebral. În unele cazuri acolo se poate declanșa o componentă simpatică a durerii. Pacienții cu durere de dinți neuropatică continuă raportează adesea un istoric de traumă sau tratament stomatologic ineficient în zona în care se resimte durerea.

Durerea de dinți cu origine neoplazică

Durerea orofacială poate fi simptomul inițial al cancerului oral și poate motiva pacienții să caute îngrijire de la stomatolog. Carcinomul primar cu celule scuamoase (SCC) al mucoasei bucale se poate prezenta cu durere și tulburări senzoriale care imită simptomele durerii de dinți, în special atunci când sunt localizate pe gingie, vestibul sau planșeul bucal.

Semnele și simptomele tumorilor maligne orofaciale pot mima etiologia odontogenă. Este important pentru stomatolog să folosească judecata adecvată atunci când sunt constatări clinice clare ce nu se corelează cu rezultatele odontogenice la testare. Durerea de dinți neoplazică trebuie luată în considerare atunci când apar modificări localizate ale țesuturilor moi sau dure în imediata apropiere a structurilor odontogenice, constatările pentru diagnostic fiind echivoce sau negative.

Durerea de dinți cu origine psihogenă

Durerea psihogenă este durerea care este asociată cu factori psihologici în absența oricărei cauze fiziologice. Stimulii durerii sunt adesea difuzi, vagi și dificil de localizat. Când tulburarea dureroasă somatoformă este resimțită în dinți, aceasta afectează mai mult de un dinte. Durerea poate fi ascuțită, intensă și sensibilă la schimbările de temperatură, similară cu cea de origine odontogenă. Cu toate acestea, durerea este incompatibilă cu tiparele normale de durere fiziologică și se prezintă fără nicio cauză patologică identificabilă.

Când este însoțită de alte caracteristici psihiatrice, precum halucinații sau iluzii, există o posibilitate mai mare că durerea să fie de origine psihogenă. Având în vedere că acest tip de durere dentară este o tulburare somatoformă, tratamentul stomatologic nu va rezolva simptomele de durere și poate chiar provoca un impediment pentru răspunsul la terapie. Pacienții trebuie îndrumați către un psihiatru pentru control suplimentar.

 

CONCLUZII

Există o multitudine de dureri non-odontogenice care pot apărea localizat la un dinte și pot imita o durere de dinți. Medicii stomatologi ar trebui să aibă o înțelegere a mecanismului complex al durerii odontogene și a modului în care alte structuri orofaciale pot simula dureri dentare. La pacienții care prezintă dureri de dinți, medicii stomatologi ar trebui să ia în considerare etiologii alternative ale durerii atunci când testele de diagnostic adecvate nu conduc la etiologia odontogenă. Nestabilirea etiologiei durerii va avea ca rezultat un diagnostic incorect și un tratament inadecvat.

 

 

 

Bibliografie:

Odontologie și parodontologie, V. Severineanu, Editura Medicală, București;

Chirurgie buco-maxilo-facială, C. Oprișu, Editura Didactică și Pedagogică, București;

Metode și tehnici curente în odontologie, M. Gafar, C. Andreescu, M. Sitea, Editura Medicală, București;

Webografie:

https://www.researchgate.net/publication/266249750_Non-odontogenic_toothache_revisited